luni, 24 noiembrie 2008

Despre nebuniile varstelor...

http://www.cabral.ro
Aici am gasit ceva interesant despre droguri si efectele lor si m-am gandit sa aberez pe tema asta.

De la o idee la alta, am ajuns sa ma inversunez asupra celor care cer legalizarea marijuanei. Bineinteles ca o cer fumatorii. A, da! si copiii tampiti care habar n-au pe ce lume traiesc. Ma uit ca in ultimul timp se tot vorbeste despre pustii emo, unul mai nebun ca altul. Cand aveam eu 17 ani ii vedeam, de obicei, pe la concerte sau prin cluburi dubioase. Atunci se numeau rockeri la tinerete. Doar ca si eu eram rockerita si nu imi plangeam de mila pe strazi. La vremea aia, ii uram! Ii uram pentru ca eu aveam probleme grave acasa si ei erau suparati ca ... ii trimit parintii la scoala (un exemplu). Imi amintesc de o pustoaica pe care mai aveam putin sa o iau de par, atat scarba mi-a provocat. Am vazut-o la un concert, prilej de intalnire a toti acei "men in black". Plangea de mama focului si asta mi-a atras atentia. Ma uit la ea: 1.50, putin cam durdulie, neagra pe la ochi, unghii negre, niste zdrente (nu le pot numi haine, sorry) negre aruncate pe ea si ... nu mai mult de 13 ani! Problema ei? Nici nu mai stiu sigur, ceva de genul ca nu e inteleasa de parinti, ca au intrebat-o pe unde tot umbla, ca nu o lasa noaptea sa plece si alte chestii d'astea. Dar nu va pot reda in cuvinte cat de dramatica era. Facea cat un intreg circ, o stia tot parcul Izvor. Ea era cea mai nefericita, se terminase lumea, isi dorea sa moara. Si eu stateam acolo, in fata ei si ma gandeam ca am iesit plangand din casa si sfasiata de atatea certuri si atatea griji. Si totusi eram acolo si ma simteam bine cu prietenii mei si cu muzica mea. Si eram convinsa ca si altii au probleme chiar mai grave decat mine. Si atunci am simtit cum imi vine sa ma duc sa o iau de par si sa ii dau doua palme...
Nici nu mai stiu ce sa cred, cine si de ce e de vina pentru toti acesti copii. Acum le spunem emo si le facem reclama. Si atat. Ce poti face pentru ei? Sa le dam marijuana, zic unii. Pai daca s-ar legaliza marijuana, multi copii nu ar sti ce sa faca cu ea si nu ar sti sa se opreasca. Poate ca nu vor lua alte droguri, dar nici nu trebuie ca la un moment dat, consumul frecvent de marijuana duce la pierderi de memorie, lipsa de concentrare si alte cateva chestii.
Am spus mereu ca nu condamn pe nimeni si chiar nu o fac. Inainte de a critica pe cineva incerc sa ma pun in locul persoanei respective si incerc sa o inteleg. sunt constienta de faptul ca sunt persoane puternice si persoane slabe. Sau putem spune persoane emotive care pot ajunge la disperare dintr-o intamplare nefericita. Eu ma consider o persoana puternica si totusi stiu ce inseamna sa disperi si stiu cat de mult ai nevoie de o imbratisare in acel moment. Viata inseamna alegeri. Eu nu m-am sinucis, nici nu m-am drogat, nici alcoolica nu am devenit, ci am ales sa trec peste si sa ma bucur de viata. Am invatat sa dau lucrurile urata la o parte, am invatat sa fiu mai buna cu ceilalti, oricine are nevoie de o vorba buna. Altii poate gasesc alinare in droguri sau alcool. Sunt mai slabi de inger si vine un 'prieten' care ii da sa incerce si el si isi gaseste salvarea acolo. Si cand realizeaza ca nu e chiar asa, poate a pierdut o viata.
Ma tot gandesc la verisoara mea, care este o copila de 14 ani, printre straini, in Spania, cu un tata nebun si o mama prea fraiera si amarata si care sta printre copii care fumeaza marijuana pe post de mic dejun, pranz si cina. O cresc acasa si fumeaza in familie. O cred cand spune ca nu a incercat si ca nu va incerca. Dar poti fi sigur ca nu va incerca? Daca intr-o zi cedeaza? La varsta ei si judecand dupa mediul in care a trait, nici nu stiu daca o pot condamna. Dar eu, daca as fuma, nu as indemna-o sa faca acelasi lucru.
Cum se poate ca un om la ...25 de ani, sa zicem, sa isi doreasca legalizarea marijuana? Asta se numeste egoism, dupa parerea mea. Asupra mea nu mai poate avea efect pentru ca am trecut de perioadele teribilitatii si acum sunt prea constienta de ceea ce fac si imi asum responsabilitatile, dar asupra unui copil smintit, de 12 ani, care se crede matur? Ce facem cu acesti copii? Ii indopam cu droguri sa aiba creierii afumati. Ce sa mai faca cu atata carte?
Si asa, colcaie strazile de afumati ...

As mai abera pe tema asta, dar mi se scurg ochii pe tastatura si parca sunt eu putin afumata. Mai scriu si alt'data.

luni, 23 iunie 2008

Ce inseamna IUBIREA.......

Nu am multe de spus pentru ca am ramas fara cuvinte, insa vroiam sa spun ceva. Nu stiu pentru cine, vreau doar sa arat si altora ce inseamna iubirea printr-o singura privire...
O poveste de dragoste frumoasa: s-au cunoscut, s-au reintalnit intamplator, si-au dat intalnire si deja erau indragostiti. Dupa doua luni se iubeau si a cerut-o in casatorie. Dar nu oricum, ci... in fata lui Eminescu (statuia de la Iasi :)). Asa ca, luata prin surprindere intr-un mod atat de frumos, a spus DA. Acum doua saptamani am fost prezenta la nunta lor. Si pot spune ca am fost prezenta la o sarbatoare a iubirii pentru ca sunt doi oameni care emana dragoste unul pentru celalalt, prin toti porii. Ea a fost un inger (precum spune el), iar el un barbat beat de fericire si emotii. Ne-au facut pe toti sa ne uitam doar la ei si sa nu ne intereseze nimic din jurul nostru. Ma treceau fiori de fiecare data cand surprindeam acele priviri tandre dintre ei doi. Le straluceau ochii si se pierdeau in privirea celuilalt. Erau 'din povesti' - citandu-l pe prietenul meu.

luni, 14 aprilie 2008

click aici: O fetita a murit sfasiata de cainii maidanezi

Suntem mai caini decat niste caini!! Un caine pe care il ai langa tine te va iubi daca il iubesti; in schimb, noi toti - oameni, cica - traim unii langa ceilalti si nu ne pasa. De afectiune fata de cei de langa noi, nu se pune problema.
Ce cauta copilul ala acolo?!!! Dar ce cauta familia aia acolo, intr-o BARACA??!! Acolo stateau, in caz ca nu v-ati dat seama. Nu aveau apartament in care sa tina copilul inchis si probabil ca aveau nevoie mai mare de bani ca voi pentru a angaja o bona.

Va recomand sa mai si ganditi, din cand in cand. Cainii nu te ataca neprovocati? Nu fiti asa siguri. Sau... niste copii de 6-7 ani ii ataca? Faceti copii si pe urma sa vedeti ce gandesc niste copii de 6-7 ani. In general, copiii iubesc animalele si considera ca se joaca cu ele si chiar nu cunosc pericolele.

Ce cautau atatia caini la marginea orasului.... nici nu ma mai intreb. Ma intreb insa de ce traiesc zeci de caini in centrul Bucurestiului, adapostiti in fosta Biblioteca Nationala. Si chiar sunt adapostiti pentru ca acel spatiu este pazit de cineva care a asmutit cainii impotriva mea. Sa treceti pe acolo o data sau... mai bine nu, sa nu patiti ce am patit eu sau mai rau. Pe acolo ma intorceam de la serviciu, noaptea si am observat prea tarziu haita de caini. Mi-a fost teama sa ma intorc, insa am traversat. Nu ma tem de caini pentru ca am invatat ca iti simt orice ezitare. Asa ca am continuat sa merg. M-au trecut toti fiorii cand am auzit urletele care veneau din "BIBLIOTECA". Daca ati vazut "I am legend", exact asa se auzea. Imi venea sa o iau inapoi, dar imi era teama ca voi face cainii sa vina dupa mine. Trecusem deja de ei cand cineva a fluierat, cu 'subinteles', iar ei au venit spre mine si s-au asezat in jurul meu, inconjurandu-ma si aratandu-si coltii. In momentul ala mi-am dat seama ca mi-a amortit mana de frica si nu ma gandeam decat cum as putea sa ma apar. Nu m-a gandit nicio clipa ca nu ar sari la mine. Nu stiu cum am treecut de ei si am ajuns in partea cealalta. Stiu doar ca mi-am pastrat calmul si am vorbit cu ei, in timp ce mergeam incet inainte. Nu m-am oprit in niciun moment. Aici, trebuie condamnat omul mai mult decat animalul. Dar nu toata lumea este ca mine. De ex, prietenul meu nu suporta cainii maidanezi, cu toate ca iubeste cainii mai mult ca mine, si asa ca se fereste de ei, iar ei se 'dau' la el.

Doar faptul ca ii ocolesti ii intarata si sar la tine. Si nu toata lumea e asa viteaza. Cand eram mica, ocoleam trei strazi ca sa pot ajunge acasa. O data, sora mea, care venea de la gradinita, a stat o ora pe strazi pentru ca ii era frica de cainii care erau pe strada noastra. Venea tot timpul plangand acasa. Cat eram de mica, imi venea sa ies si sa-i omor pe toti. Cand i-a eutanasiat Basescu, am rasuflat si noi linistiti. Doar din instinct, mai ocoleam pana acasa. Insa, de la un timp, cainii au revenit peste tot.

Puteti sa ii omorati, stati linistiti ca nu este pacat, chiar daca asta zice Papa. In Biblie scrie altceva, dragi avocati ai animalelelor. Uitati-va acolo sa vedeti de ce au fost facuti oamenii si pentru ce animalele.

miercuri, 13 februarie 2008

Locul unde timpul nu conteaza

Viaţa? Mi se pare o aberaţie, în esenţa ei şi singurul lucru care nu ar trebui să ne întrebăm este “de ce trăim?”. Nu cerem să ne naştem, nici nu ştim de ce. Dar considerăm că viaţa este valoroasă. Nu cerem viaţa, dar o dată ce am primit-o, ne-o clădim singuri şi o trăim din plin. Şi totuşi, sunt atâtea lucruri care trec pe lângă noi fără să le vedem; atâtea lucruri frumoase cărora nu le dăm importanţă! Şi atunci când nici nu ne aşteptăm, ne amintim de unul din acele lucruri, simţim cum am trăit degeaba în acele clipe şi apare regretul… Uneori e prea târziu, timpul nu este reversibil…

Acum mai mult timp, întâmplarea (sau poate nu) m-a dus într-un loc unde viaţa este cu edevărat apreciată. Acest loc se află în incinta Institutului Oncologic Fundeni şi I se spune “Grădiniţa”. Este un loc amenajat special pentru copiii bolnavi de cancer, un loc în care aceştia găsesc o bucurie, ceva care să le îndulcească zilele. Domna Teodorescu este îndrumătoarea şi, totodată, fondatoarea acestui loc; face parte dintr-o fundaţie pentru ajutorarea copiilor orfani şi a celor bolnavi….Acel loc şi acei copii au nevoie de oameni care să stea cu ei, să îi supravegheze, să le ofere sprijin şi alinare. Aşa am ajuns şi eu acolo: ca voluntar, pentru a fi aproape de acei copii. Mă înfiora numai gândul la ceea ce se întâmpla, de ce se aflau acolo acei copii. Când am ajuns în faţa uşii “Grădiniţei” mi-a luat mult timp până când am îndrăznit să intru. Dar odată ce am trecut acel prag, s-au schimbat multe, s-a schimbat lumea. Dintr-o dată, mă aflam faţă în faţă cu un copil căruia nu ştiam ce să-I spun. Eram acolo pentru că nişte copii aveau nevoie de afecţiunea celorlalţi, de afecţiunea mea! Şi eu mă uitam la puştiul ăsta care era singur, departe de familia lui, singur pentru a se înfrunta cu boala. Îl ascultam vorbind la telefon cu mama lui şi nu mai aveam cuvinte: “Da, am fost la doctor, m-a consultat; mi-a zis…, mi-a făcut…”, îi spunea el. “Da, stai liniştită, mai am bani, am scos de pe card. Da, am mâncat bine, stai liniştită. Nu e nimic serios”. Era atâta siguranţă în cuvintele lui şi vorbea cu atâta convingere, încât nu ştiam ce să mai cred. L-am întrebat câţi ani are. “treisprezece”, mi-a spus. Treisprezece ani?! Omuleţul acesta? Era incredibil!Apoi au venit copiii aceia aşa mititei, de mână cu mamele lor… Inevitabil, m-am simţit un nimic. Mă uitam la ei şi mă uitam la mine; ei, atât de mici şi bolnavi, păşeau cu atâta siguranţă şi vorbeau cu atâta maturitate şi gravitate! Iar eu, aşa de mare şi sănătoasă, mă clătinam la fiecare pas şi eram copleşită de atâtea probleme – pe care eu le numeam grave! Şi mă simţeam atât de singură! Eu eram un nimic pe lângă ei; nici măcar atât.Am plecat de acolo cu capul aplecat şi cun ruşinea în suflet. M-am dus acolo pentru a-mi oferi sprijinul şi pentru a întinde o mână şi, de fapt, mi-am dat seama că eu sunt cea care are multe lipsuri. Noi toţi le avem, societatea este una bolnavă şi trebuie să învăţăm asta de la o mână de oameni care poate că mâine nu vor mai fi şi pe care îi considerăm insignifianţi.Nu am îndrăznit să mă întorc în acel loc, simt că nu am ce să le ofer acelor copii. Cu siguranţă mă înşel, însă îmi lipseşte curajul, mi-e teamă că voi primi o altă palmă peste ochi. Dar mă gândesc mereu… Îmi amintesc uneori de acea femeie care şi-a pus sufletul acolo. “Mă ceartă fiică-mea mereu. Zice să mă îmbrac în alte culori, să renunţ la doliu. Anul ăsta am purtat numai doliu. Mi-au murit câteva persoane de care mă ataşasem foarte mult. Aşa este… nu ai cum. Fiică-mea îmi spune să nu mai fiu aşa, dar nu pot. Unii îţi intră pe sub piele fără să vrei”, îmi spune ea. Şi o privesc: vorbeşte mult, îi place să vorbească; este o persoană foarte plăcută şi îmi place să o ascult, cu toate că uneori nu o înţeleg, pierd firul ideilor ei. Poate că, într-adevăr, de multe ori, ideile ei nu urmează un fir.M-am întors acasă cu sentimentul de inferioritate în suflet. Nu vroiam, dar nu mă puteam abţine să gândesc astfel. Totuşi, acest sentiment nu a durat prea mult. După un timp, viaţa mea şi-a reluat cursul obişnuit şi am uitat – iar – că viaţa este scurtă, că suntem efemeri şi că timpul este relativ.