Locul unde timpul nu conteaza

Viaţa? Mi se pare o aberaţie, în esenţa ei şi singurul lucru care nu ar trebui să ne întrebăm este “de ce trăim?”. Nu cerem să ne naştem, nici nu ştim de ce. Dar considerăm că viaţa este valoroasă. Nu cerem viaţa, dar o dată ce am primit-o, ne-o clădim singuri şi o trăim din plin. Şi totuşi, sunt atâtea lucruri care trec pe lângă noi fără să le vedem; atâtea lucruri frumoase cărora nu le dăm importanţă! Şi atunci când nici nu ne aşteptăm, ne amintim de unul din acele lucruri, simţim cum am trăit degeaba în acele clipe şi apare regretul… Uneori e prea târziu, timpul nu este reversibil…

Acum mai mult timp, întâmplarea (sau poate nu) m-a dus într-un loc unde viaţa este cu edevărat apreciată. Acest loc se află în incinta Institutului Oncologic Fundeni şi I se spune “Grădiniţa”. Este un loc amenajat special pentru copiii bolnavi de cancer, un loc în care aceştia găsesc o bucurie, ceva care să le îndulcească zilele. Domna Teodorescu este îndrumătoarea şi, totodată, fondatoarea acestui loc; face parte dintr-o fundaţie pentru ajutorarea copiilor orfani şi a celor bolnavi….Acel loc şi acei copii au nevoie de oameni care să stea cu ei, să îi supravegheze, să le ofere sprijin şi alinare. Aşa am ajuns şi eu acolo: ca voluntar, pentru a fi aproape de acei copii. Mă înfiora numai gândul la ceea ce se întâmpla, de ce se aflau acolo acei copii. Când am ajuns în faţa uşii “Grădiniţei” mi-a luat mult timp până când am îndrăznit să intru. Dar odată ce am trecut acel prag, s-au schimbat multe, s-a schimbat lumea. Dintr-o dată, mă aflam faţă în faţă cu un copil căruia nu ştiam ce să-I spun. Eram acolo pentru că nişte copii aveau nevoie de afecţiunea celorlalţi, de afecţiunea mea! Şi eu mă uitam la puştiul ăsta care era singur, departe de familia lui, singur pentru a se înfrunta cu boala. Îl ascultam vorbind la telefon cu mama lui şi nu mai aveam cuvinte: “Da, am fost la doctor, m-a consultat; mi-a zis…, mi-a făcut…”, îi spunea el. “Da, stai liniştită, mai am bani, am scos de pe card. Da, am mâncat bine, stai liniştită. Nu e nimic serios”. Era atâta siguranţă în cuvintele lui şi vorbea cu atâta convingere, încât nu ştiam ce să mai cred. L-am întrebat câţi ani are. “treisprezece”, mi-a spus. Treisprezece ani?! Omuleţul acesta? Era incredibil!Apoi au venit copiii aceia aşa mititei, de mână cu mamele lor… Inevitabil, m-am simţit un nimic. Mă uitam la ei şi mă uitam la mine; ei, atât de mici şi bolnavi, păşeau cu atâta siguranţă şi vorbeau cu atâta maturitate şi gravitate! Iar eu, aşa de mare şi sănătoasă, mă clătinam la fiecare pas şi eram copleşită de atâtea probleme – pe care eu le numeam grave! Şi mă simţeam atât de singură! Eu eram un nimic pe lângă ei; nici măcar atât.Am plecat de acolo cu capul aplecat şi cun ruşinea în suflet. M-am dus acolo pentru a-mi oferi sprijinul şi pentru a întinde o mână şi, de fapt, mi-am dat seama că eu sunt cea care are multe lipsuri. Noi toţi le avem, societatea este una bolnavă şi trebuie să învăţăm asta de la o mână de oameni care poate că mâine nu vor mai fi şi pe care îi considerăm insignifianţi.Nu am îndrăznit să mă întorc în acel loc, simt că nu am ce să le ofer acelor copii. Cu siguranţă mă înşel, însă îmi lipseşte curajul, mi-e teamă că voi primi o altă palmă peste ochi. Dar mă gândesc mereu… Îmi amintesc uneori de acea femeie care şi-a pus sufletul acolo. “Mă ceartă fiică-mea mereu. Zice să mă îmbrac în alte culori, să renunţ la doliu. Anul ăsta am purtat numai doliu. Mi-au murit câteva persoane de care mă ataşasem foarte mult. Aşa este… nu ai cum. Fiică-mea îmi spune să nu mai fiu aşa, dar nu pot. Unii îţi intră pe sub piele fără să vrei”, îmi spune ea. Şi o privesc: vorbeşte mult, îi place să vorbească; este o persoană foarte plăcută şi îmi place să o ascult, cu toate că uneori nu o înţeleg, pierd firul ideilor ei. Poate că, într-adevăr, de multe ori, ideile ei nu urmează un fir.M-am întors acasă cu sentimentul de inferioritate în suflet. Nu vroiam, dar nu mă puteam abţine să gândesc astfel. Totuşi, acest sentiment nu a durat prea mult. După un timp, viaţa mea şi-a reluat cursul obişnuit şi am uitat – iar – că viaţa este scurtă, că suntem efemeri şi că timpul este relativ.